Las-că trece


Am găsit poezia aceasta notată printre multe altele pe un caiet mai vechi. De când notele, notiţele, ideile şi poeziile se ţineau pe caiet. Nu pe leptopiseţ ca azi. Din păcate nu i-am notat şi autorul.
Eram de-o şchioapă, poate chiar de două,
Cămaşa de pe mine părea nouă
şi ghiozdănaş îmi cumpărase tata,
m-ai luat de mână: „Haide, mi-ai zis, gata,
te-aşteaptă şcoala, drumul tău în viaţă”
Şi am pornit scăldat în dimineaţă
însă hăinuţa strâmtă, cenuşie
îmi risipea treptat din bucurie,
M-ai mangâiat uşor pe tâmpla rece:
„Ei, nu-i nimica mamă, las-că trece”

Când dintr-o creangă ruptă dintr-un soc
mi-am vrut un fluier
pentru cânt şi joc
cuţitul mi-a aprins rubin în palmă,
cu mâna ta, catifelată, calmă,
Cerându-i plânsului să nu mă-ncerce
mi-ai dăruit şi leacul: „Las-că trece”.

Iar când iubirea a vibrat în strune
şi-a inimii vioară a prins să sune
eram c-un cer deasupra altor ceruri,
dar strunele s-au rupt şi din eteruri
au năvălit zăpezi să mă înece
Mi-ai zis şi-atunci:  „Ei, nu-i nimic, va trece”.

Şi au trecut tot una câte una
m-au rupt de tine anii ca furtuna
iar când am vrut să-ţi mai ascult cuvântul,
te înfrăţisei mama cu pământul.

Prin ierburile înfipte în lutul rece
Strecoară vântu-o şoaptă: „Las-că trece”.

Publicat în D-ale mele | Lasă un comentariu

Scrisoare către un prieten de departe – Emil Cioran


Prietenul de departe căruia îi este adresată această Scrisoare e Constantin Noica; citind-o în Nouvelle Revue Francaise,unde a fost publicată  iniţial (în 1957), Noica scrie, la rîndul său: „Răspuns al unui prieten îndepărtat”.

Astfel, la întrebarea:
„Stărui în prejudecăţile contra micii noastre vecine din vest? Nutreşti faţă de ea aceleaşi resentimente?”, nu ştiu ce răspuns să îţi dau; pot cel mult să te surprind ori să te decepţionez.
Asta din cauză că, vezi bine, nu avem aceeaşi experienţă în privinţa Ungariei. Născut dincolo de Carpaţi, nu l-ai putut cunoaşte pe jandarmul ungur, teroare a copilariei mele transilvane. Cînd zăream vreunul, chiar de departe, intram în panică şi-o luam la goană: era străinul, duşmanul; a urî însemna a-i urî. Din cauza lui, îi uram pe toţi ungurii cu o patimă curat ungurească. Nu e nevoie să-ţi spun mai mult ca sa pricepi cît mă pasionau. Mai pe urmă, schimbîndu-se împrejurările, n-am mai avut motive să-i duşmănesc. Cu toate astea, multă vreme înca, nu-mi puteam imagina un opresor fără să mă gîndesc la tarele şi fascinaţia lor.
Cine se revoltă, cine se răzvrăteşte? Arareori sclavul, ci aproape totdeauna asupritorul devenit sclav. Ungurii sînt excelenţi cunoscători ai tiraniei, pentru c-au practicat-o cu o competenţă inegalabilă: ar putea depune mărturie minorităţile fostei Monarhii. Iar pentru că ştiuseră, în trecutul lor istoric, să facă pe stapînii atît de bine, ei erau, în epoca noastră, mai puţin dispuşi decît oricare altă naţiune a Europei centrale să suporte sclavia; de vreme ce-avuseseră gustul poruncii, cum să nu-1 aibă pe al libertatii? Tragîndu-şi forţa din tradiţia lor de persecutori, cunoscători ai mecanismului împilării şi intoleranţei, s-au ridicat împotriva unui regim nu mult diferit de cel rezervat de ei înşişi altor popoare. Ci-noi, dragă prietene,  neavînd pîna acum şansa de-a fi opresori, nu o puteam avea nici pe aceea de-a fi razvrătiţi. Lipsiţi de această îndoită fericire noi ne purtăm cum se cuvine lanţurile, şi-as fi nedrept de aş nega virtuţile cumpătării, nobleţea servituţii noastre, (…) marturisesc, aroganţa vecinilor noştri, îi pizmuiesc pîna şi pentru limba lor, oricît ar fi ea de salbatică, de-o frumuseţe ce n-are nimic omenesc, cu sonorităţi venind dintr-un alt univers, puternică şi corosivă, făcută pentru rugăciune, pentru răgete de furie şi pentru jeluiri, ieşită din infern ca să-i perpetueze accentul şi strălucirea.
Neîndoielnic, urăsc din ce ni ce mai puţin pe foştii mei stăpîni. Dacă mă gîndesc bine, ei au fost mereu, chiar şi în epoca lor de glorie, singuri în mijlocul Europei, izolaţi în mîndria şi regretele lor, fără afinităţi profunde cu alte popoare. După cîteva incursiuni în Occident, unde au putut să-şi desfăşoare şi să-şi risipească sălbăticia originară, s-au retras, cuceritori degeneraţi în sedentari, pe malurile Dunării, unde aveau să cînte, sa se tînguie şi să-şi tocească instinctele. Există la aceşti huni rafinaţi o melancolie născută din cruzimea refulată, şi care nu-şi găseşte nicăieri echivalent: ai spune că e sîngele ce ar începe să viseze la el însuşi. Şi care, la urmă, s-ar preschimba în melodie. Rămaşi aproape de esenţa lor deşi sînt atinşi, chiar marcaţi, de civilizaţie, conştienţi ca provin dintr-o hoardă nepereche, pătrunşi de un orgoliu în acelaşi timp profund şi teatral, ce le dă un aer mai mult romantic decît tragic, ei nu puteau rata misiunea ce le revenea în lumea modernă: .aceea de a reabilita şovinismul, împănîndu-1 cu destul fast şi suficientă fatalitate pentru a-1 face pitoresc în ochii observatorului dezabuzat
Sînt cu atît mai înclinat să le recunosc meritul, cu cît prin ei mi-a fost dat să îndur cea mai cumplită umilinţă: aceea de-a te naşte slugă; tot lor le datorez acele „chinuri ale rusinii”, cel mai greu de îndurat dintre toate, după spusele unui moralist.

Publicat în Vazut, citit, auzit | Lasă un comentariu

Despre curve


De la Mircea Badea citire:

„În opinia mea, curva nu este persoana care face sex pe bani. Aceea este prostituata. O postură neonorabilă dar corectă. Nu te iubesc, nu simt atracţie fizică, dar stau capră pentru că mă plateşti. Ok. Cinstit. Curva însă, este dezgustătoare. Ea îţi spune că te iubeşte, că o atragi teribil, în timp ce stă capră pentru bani. Lucru pe care nu l-ar recunoaşte nici în ruptul capului. Ba chiar o jigneşte. O ultragiază. O face să plângă pentru ca i-ai lezat delicateţea.

Dar noţiunea de curvă, în opinia mea, repet, n-are legatură exclusivă cu sexul. Ba chiar este egal distribuită între sexe. Are legatură cu viaţa. Cu a fi în realitate ceva, dar a face eforturi teribile, ostentative de a părea exact opusul. Curva este libidinoasă şi invazivă. N-are limite. Îţi declară dragostea cu gura plină. E libidinoasă. Te trage de mâneca. E ca spălătorii de parbrize din intersecţii: nu se dă dusă uşor. Poate n-ai înţeles din prima. Îţi repetă. Ea are principii – atât de solide încat par inaccesibile până şi unui martir creştin halit de lei, e cultă – Biblioteca din Alexandria era cât raftul ei pentru seară asta, e inteligentă – Kasparov s-a retras când ea i-a explicat că s-a terminat cu şmecheria, are un suflet sensibil – salvează tot, de la copacii patriei până la copiii din Africa şi tigrii din Sumatra. Ce să mai, dacă tragi linia, Iisus a avut noroc cu poziţionarea în timp, altfel nu intra nici în top ten…”

Faţă de cele scrise anterior …susţin, subscriu şi semnez (aşa am văzut că se scrie mai nou prin declaraţii).

Publicat în Vazut, citit, auzit | Lasă un comentariu

Drama Armatei Romane(3)


Nicolae Macici (n. 7 noiembrie 1886, Craiova – d. 15 iunie 1950, Penitenciarul Aiud) a fost un general român declarat «criminal de război», degradat și condamnat la moarte prin împușcare. La 1 iulie 1945 Regele Mihai I i-a comutat pedeapsa la închisoare pe viață cu muncă silnică. A murit la 15 iunie 1950 în Penitenciarul Aiud

Nicolae Macici s-a nascut pe 7 noiembrie 1886 in Craiova. A urmat cariera armelor, fiind admis in Scoala de Ofiteri de Infanterie in 1905 si absolvind in 1907, cu gradul de sublocotenent. In 1910 a devenit locotenent. Intre 1913 –15 a urmat cursurile Scolii Superioare de Razboi, fiind apoi promovat la gradul de capitan. S-a distins in timpul primului razboi mondial comandand o companie de mitraliere din Regimentul 41 Infanterie in luptele din pasul Merisor si de la Vulcan in luna septembrie 1916. Pentru aceste fapte de arme a primit Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a. In 1917 a fost din nou promovat, iar in 1920 era deja locotenent colonel, apoi colonel in 1927. A devenit general de brigada in 1935 si general de divizie in 1939.

In iunie 1941, general de divizie Nicolae Macici era la comanda Corpului 2 Armata (Diviziile 9 si 10 Infanterie), care era dispus in nordul Dobrogei la inceputul Operatiunii Barbarossa. Acesta se bucura de o independenta de comanda, nefiind subordonat unei armate. A luat parte initial la ciocnirile cu fortele sovietice care incercau sa se infiltreze in Delta Dunarii, respingandu-le. Dupa declasanrea ofensivei Grupului de Armate „Antonescu” si dislocarea apararii sovietice din sudul Basarabiei, a fortat Dunarea si a luat parte la operatiunea de urmarire spre Nistru. Dupa cucerirea Odesei, Corpul 2 a preluat garnizoana orasului. In urma exploziei cladirii comandamentului roman, maresalul Antonescu a ordonat represalii, generalul Macici raportand pe 25 octombrie executia a 13000 de evrei si comunisti, 400 dintre ei fiind spanzurati pe strazi sau in piete. Dupa acest episod sangeros, in noiembrie 1941 a fost numit comandant al singurei armate romane care ramasese acasa: Armata 1. A fost promovat la gradul de general de corp de armata in ianuarie 1942. Timp de peste doi ani si jumatate situatia a fost linistita pentru Armata 1. In aceasta perioada a ajutat comunitatile evreiesti din Orastie, Sibiu si alte orase din zona trupelor sale, asa cum facuse in Dobrogea in iarna anului 1940/41. Aceste lucruri au iesit la iveala in timpul procesului sau, cand i s-au adus acuzatii de antisemitism.

Dupa 23 august 1944, generalul Macici se afla intr-o situatie foarte dificila. Trupele sale, in principal de linia a doua, s-au gasit deodata in linia intai pe frontul contra Axei in Crisana si Banat. Desi supusa unor atacuri hotarate, Armata 1-a a reusit sa mentina trecatorile Carpatilor pana la sosirea intaririlor romane si sovietice.

Pe 22 septembrie 1944 a trecut la ofensiva ocupand succesiv Beius, Salonta si Oradea. Armata 1 a fortat apoi Tisa, inlocuind trupe sovietice in capetele de pod de la Mindszent, Csongrad si Szolnok, avand de infruntat contraatacurile germane si ungare. In luptele de langa Szolnok s-a pierdut Divizia 4 Infanterie aproape in intregime, datorita lipsei armamentului AT. Generalul Macici a trebuit sa evacueze restul capetelor de pod. Intr-o luna de operatiuni, Armata 1 pierduse 8720 de soldati. In continuare, Corpul 7 a fost angajat in Operatiunea Budapesta, in subordinea Armatei 7 Garda, in timp ce Corpul 4 a luptat in zona Miskolc si in Muntii Bükk, in subordinea Armatei 27 sovietice. Practic generalul Macici ramasese fara armata. Corpul 4 a revenit sub autoritatea sa in decembrie 1944, iar Corpul 7 in ianuarie 1945. A declansat apoi ofensiva in Slovacia in Muntii Javorina, dar care nu a apucat sa o duca la sfarsit, pentru ca pe 12 februarie 1945 a fost demis si apoi arestat.

Initial, Comisia Aliata de Control (aflata sub control sovietic) ceruse arestarea lui inca de pe 20 octombrie 1944, dar la interventia generalului Mihail Racovita, Ministrul de Razboi, cererea a fost retrasa.

Intre 14 si 22 mai a avut loc procesul sau si a altor 37 de persoane acuzate de crime de razboi, „Tribunalul Poporului” condamnandu-l la moarte. Pedeapsa a fost transformata apoi in inchisoare pe viata. A fost inchis la Jilava, Dumbraveni si Aiud, unde a si decedat pe 15 iunie 1950, fiind ingropat in Rapa Robilor, groapa comuna a detinutilor din penitenciarul Aiud.

Publicat în D-ale mele | 2 comentarii

Drama Armatei Române (2)


General Leonard MOCIULSCHI
http://www.general.mociulschi.ro/
Personalitate militară de excepţie, Leonard Mociulschi s-a născut pe plaiurile Sucevei, în anul 1889. Leonard Mociulschi şi-a ales cariera militară în 1910, urmând, împreună cu ceilalţi fraţi ai săi, exemplul nobililor înaintaşi. A fost admis la Scoala de Ofiţeri de Infanterie pe care avea să o termine în 1912 cu gradul de sublocotenent. Imediat după absolvire a participat la campania Romaniei din Razboiul Balcanic (1913), ajungând la nord de Sofia la momentul semnării armistiţiului.

La începutul Primului Razboi Mondial, Leonard Mociulschi era comandantul companiei 10 din cadrul Regimentului 29 Infanterie Dorohoi. La sfârşitul Primului Razboi Mondial, remarcându-se în luptele de la Oituz şi Soveja, pentru care a fost decorat atât de Regele Ferdinand cât şi de generalul Berthelot, Mociulschi a fost promovat la rangul de căpitan. După război este ridicat la gradul de maior. A avut aprecieri la superlativ din partea tuturor superiorilor săi ierarhici, inclusiv din partea comandantului Corpului Vanatorilor de Munte, Principele Carol, care-l caracteriza într-o notă de raport din anul 1922 ca „un valoros ofiţer, de nădejde, înzestrat cu deosebite calităţi”. În 1932 a fost numit la comanda unui batalion de munte în Sighetul Marmaţiei unde a primit gradul de locotenent colonel, până în anul 1937, când a fost avansat la rangul de colonel.

Pe Frontul de Est, Mociulschi este desemnat comandant adjunct al Brigazii 1 Mixta Munte. Vânătorii de Munte români au reuşit să străpungă puternicul ansamblu de fortificaţii cunoscut sub denumirea de „Linia Stalin”, în 1941. Pentru curajul şi vitejia de a-şi fi condus personal trupele, prin ploaia de gloanţe inamice la forţarea Nistrului, Leonard Mociulschi a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a, în grad de cavaler. Sfârşitul celui de al Doilea Razboi Mondial l-a găsit pe generalul Mociulschi la comanda Corpului de Munte. Dincolo de sentimentul bucuriei adus de terminarea calvarului început în urmă cu o jumătate de deceniu, generalul Mociulschi a fost arestat pe baza unor acuzaţii născocite, îndreptate tocmai împotriva unuia dintre cei mai corecţi şi valoroşi ofiţeri ai Armatei Romane. Lipsa oricăror probe a pus însă chiar Tribunalul Poporului în situaţia de a-l achita pe Leonard Mociulschi. A fost încarcerat, ca „prevenit„, pe baza unui mandat de arest preventiv, în lagarele de detenţie de tristă amintire ale regimului comunist, până în toamna anului 1955. În tot acest timp a fost permanent supus unui regim de exterminare cruntă, inclusiv prin muncă silnică la canalul Dunare-Marea Neagra, precum şi în colonia de muncă Oneşti. Abia în urma Deciziei Nr. 2496/01.10.1955 a Tribunalului Capitalei, generalul Leonard Mociulschi a ieşit de sub puterea mandatului de arest preventiv în baza căruia fusese „depus„, în urma cu peste şapte ani, în gulagul romanesc. Nu s-a bucurat însă de prea multa libertate nici în perioada imediat următoare, având domiciliul forţat la Blaj. Doar schimbarea contextului politic internaţional, în urma emancipării României anilor ’60 faţă de Moscova sovietică, va determina o turnură neaşteptată în favoarea sa. În primăvara anului 1966 a avut loc vizita oficială în România a generalului Charles de Gaulle, Presedintele Frantei; se spune ca l-ar fi apreciat pe bravul general român decorat cu „Croix de Guerre” şi s-ar fi interesat de soarta sa. Cert este ca Mociulschi a fost reabilitat în această perioadă, primind înapoi uniforma militară; i s-au acordat unele medalii („A 25-a Aniversare a Eliberarii Patriei”, „Virtutea Militara” clasa I, etc.), memorile sale de război au cunoscut lumina tiparului (cu cenzura de rigoare), dar i s-a refuzat acordarea unei pensii pentru merite deosebite şi nu i s-a rambursat nici pensia cuvenita pentru perioada în care a fost ţinut abuziv în detenţie (1948-1955).

A încetat din viaţă la data de 15 aprilie 1979, având 90 de ani împliniţi, şi a fost incinerat conform ultimei sale dorinţe. Cenuşa sa a fost împraştiată de cercetaşii Batalionului 21 V.M. peste crestele Carpaţilor. Anul 2007, anul integrării Romaniei în Uniunea Europeana, a fost şi anul repunerii în demnitate a numelui generalului erou Leonard Mociulschi cu prilejul acordării denumirii onorifice „General Leonard Mociulschi” chiar Batalionului 21 Vânători de Munte al Armatei Române.

Publicat în D-ale mele | Lasă un comentariu

Drama Armatei Române (1)


Aviator Horia AGARICI

Horia Agarici (n. 6 aprilie 1911, Lausanne, Elveţia, d. 1982, Eforie, România, nepoata Rodica Agarici, afirma ca martor  ca el nu a murit la Eforie-Sud, ci  la Constanta pe Aleea Gradinitei!) a fost un căpitan aviator al Forțelor Aeriene Române, unul din aviatorii de elită al celui de-al Doilea Război Mondial al Armatei Române, poet şi autor român. Pentru faptele sale extraordinare de vitejie din timpul celui de-al doilea război mondial a fost supranumit şi Salvatorul Constanței.

În 1941, el primeşte comanda escadrilei 53, dislocată pe aerodromul Mamaia, afectată apărării litoralului. Unitatea era dotată cu avioane Hurricane.“În dimineața de 23 iunie 1941, piloții escadrilei au primit ordinul de a însoți o formațiune de bombardiere. Horia Agarici a decolat în fruntea escadrilei, dar, din cauza unor scurgeri de combustibil a fost nevoit să revină la bază şi, imediat, tehnicienii au încercat să remedieze defecţiunea. La ora 12:00 s-a dat alarma: au fost semnalate bombardiere sovietice, care, după toate aparenţele, se îndreptau spre Constanța, cu misiunea probabilă de a ataca portul. În ciuda tuturor regulamentelor, Agarici decolează fără ordin, fără coechipier, cu un singur rezervor plin, pornind “la vânătoare”. Norocul şi simţul său de orientare îl ajută şi, în curând apare în faţa sa, zburând la altitudinea de 600 de metri, un grup de cinci avioane de bombardament, neînsoţite (lipsă de orientare strategică? Dispreţ pentru capacitatea de reacție a românilor?) de vânătoare. Profitând de poziția favorabilă (deasupra şi în spatele ţintei), Agarici atacă. Întâi trage în bombardierul din capul formaţiei. Îl loveşte decisiv. Avionul sovietic cade în mare şi explodează odată cu bombele pe care le transporta. Printr-o ranversare şi un semitonou, Agarici revine la atac, trăgând în avionul din dreapta, care cade. Apoi atacă şi al treilea inamic, care se îndreaptă spre sol, deşi nu are incendiu la bord. Probabil că echipajul a ales prizonieratul… În acel moment, al doilea avion lovit de Agarici este luat în primire şi de artileria antiaeriană română.

No. 2 (25 Iunie 1941)

Cartierul general al Comandamentului frontului germano-român din România, comunică:

“Aviatia noastră a bombardat obiective militare importante obţinând peste tot rezultate apreciabile. În activitatea aeriană din aceste zile, aviaţia germanã şi română a obţinut o categorică superioritate, distrugând în total 400 avioane inamice.
Din acestea, aviaţia română şi apărarea antiaerianã au doborît 30 avioane sovietice, iar pe teren au fost distruse de cãtre aviatia românã cel putin 40 avioane. Am pierdut în total 12 avioane.
Locot. aviator Agarici Horia, luptându-se singur cu o escadrilă inamică, a doborît 3 avioane.”
Datorită acestor fapte de vitejie pilotul a fost decorat cu medaliile Virtutea Aeronautică Clasa a III-a, Coroana României cu Spate şi Crucea de Fier Clasa I.
În loc să fie tratat ca un erou, Horia Agarici ajunge în închisoare. Pentru a supravieţui şi a-şi creşte copiii, acceptă orice slujbă. În cele din urmă este angajat de comunişti ca simplu mecanic. După încheierea războiului, căpitanul aviator Horia Agarici trăieşte o dramă socială. Eroul de odinioară al Constanţei este trecut în rezervă şi prestează diferite activităţi fără nici o legătură cu meseria şi pasiunea lui, zborul. Ca o consecinţă a servitudinii faţă de Moscova a regimului comunist din România, dar şi invidiat de superiori de-ai săi, în anul 1955 el a fost degradat, ca şi alţi aviatori care se distinseseră pe frontul de est. A fost reabilitat şi i-a fost redat gradul de căpitan abia în 1965. Tot după război, între anii 1953-1955, Agarici a avut domiciliu forţat în satul Neatârnare.
O poveste, povestită chiar de fiul pilotului, spune că un general rus a venit personal la casa lor, să-i mulţumească. Într-o luptă aeriană dusă în tinereţea sa împotriva lui Agarici, aviatorul rus, ajuns apoi general, rămăsese fără muniţie. Românul ar fi putut să-l doboare, dar un simţ al onoarei îl face să-i cruţe viaţa. Iată povestea, rostită de fiul pilotului. “Eram copil, aveam în jur de 10 ani. A oprit în faţa porţii, la Eforie, o Volga neagră, din care a coborât un ofiţer rus şi a întrebat de tata. Jale mare în familie că au venit să îl ia pe tata. În maşină era chiar generalul rus. «Vreau să îl cunosc pe Agarici, să văd dacă el a fost cavalerul din luptă», a spus generalul. Tata lucra ca mecanic atunci. Dăm fuga după el. S-a dus unul dintre fraţi la atelierul unde lucra tata. Dar mama îşi rupea mâinile. S-a speriat. Credea că au venit ruşii să îl ducă în Siberia. Însă rusul, care era şi el om, a venit să îl cunoască. Rusul a făcut un memoriu în ce condiţii l-a găsit pe tata, aviator în rezervă care lucra ca muncitor într-un atelier. După aceea l-au reabilitat relativ”, îşi aduce aminte inginerul Ilie Agarici.

„A plecat la vânătoare Agarici
A plecat să vâneze bolşevici”.

Există şi iniţiative care apără memoria lui Horia Agarici: o stradă cu numele său, în Constanţa, amplasarea unui MIG scos la casat, în Năvodari, o plachetă comemorativă acolo unde a locuit.

Publicat în D-ale mele | 5 comentarii

Pentru care…


MATURIZARE
din concertul Degeaba -2011, Tudor Gheoghe

Căror Sfinţi şi căror Dumnezei
Miei-şi varsă sângele-n cuţite?
Pentru care flori de brebenei
Cucii plâng cu glasuri răguşite?

Au făcut copiii noştri dinţi
Muşcă din bunici şi din părinţi
Muşcă din văzduh şi din pământ
Muşcă şi din morţii din mormânt.

Pentru care dimineţi târzii
Cade ceaţa care mă-nfăşoară?
Care sfert de lacrimi viorii
Amăgeşte dorul şi-l omoară?

Numai lacrimează nici un sfânt
Şi s-a şters vopseaua din icoane.
Seceta domneşte pe pământ
Şi şopârlele se cred igoane.

Publicat în Vazut, citit, auzit | Lasă un comentariu